Scrisoare de dragoste pe Riviera Franceză: Nisa, Monaco, Menton și Èze, patru fețe ale eleganței
”Viața m-a învățat să cred în sincronicități și în forța pe care o au poveștile frumoase, așa că nu este deloc o întâmplare faptul că Ultima scrisoare de dragoste, romanul înduioșător al lui Jojo Moyes despre puterea și reziliența unei mari iubiri, mi-a fost muză și însoțitor de drum atunci când am ales o destinație specială… O parte din acțiunea cărții se petrecea chiar pe Riviera Franceză, așa că nu mi-a trebuit prea mult să decid că ar fi cel mai potrivit loc în care aș putea evada pentru câteva zile, departe de haosul cotidian.
Riviera Franceză, sau Côte d’Azur, este de fapt o fâșie îngustă de coastă mediteraneană, întinsă între munți și mare, pe care soarele pare să se fi instalat confortabil, ca și cum ar fi în propria vacanță. Aici s-au scris, de câteva secole încoace, povești de dragoste, povești despre exil, artă și reinventare. Aristocrați englezi, ruși fugiți din calea propriei istorii, pictori în căutarea luminii potrivite, prinți și actrițe de la Hollywood, toți au lăsat aici câte o filă din propria lor scrisoare de dragoste către acest colț de lume. Eu am vrut să le citesc pe ale lor și să-mi scriu, printre ele, propria poveste, plimbându-mă prin Nisa, Monaco, Menton și Èze.
Și… m-am îndrăgostit iremediabil de Rivieră, iar primul oraș care m-a cucerit a fost Nisa.
Nisa,orașul în care eleganța se confundă cu dolce far niente
Aș putea spune, fără să greșesc, că dacă Nisa ar fi o stare, ar fi combinația perfectă între dolce far niente și efervescență. E genul de loc unde poți să-ți începi ziua cu un mic dejun franțuzesc și s-o termini plimbându-te pe malul mării, fără grabă, fără un plan, doar tu cu gândurile tale.
Povestea Nisei e mult mai veche decât și-ar imagina cineva care se lasă păcălit de eleganța ei modernă. Arheologii au descoperit aici, la Terra Amata, urme de locuire vechi de aproape 400.000 de ani, ceea ce face din această bucată de coastă una dintre cele mai vechi zone populate din Europa. Pe la 350 î.Hr., grecii foceeni au întemeiat o așezare căreia i-au dat numele Nikaia, în cinstea zeiței victoriei, Nike. Au venit apoi romanii, care au construit Cemenelum, nucleul a ceea ce este astăzi cartierul Cimiez, și au lăsat în urmă arene și terme ale căror ruine se mai văd și în prezent.
Contrar a ceea ce ai putea crede, trebuie să-ți spun că Nisa n-a aparținut mereu Franței. Orașul a oscilat secole la rând între dominația franceză și cea a Casei de Savoia a Italiei, a făcut parte din Regatul Sardiniei și abia în 1860, prin Tratatul de la Torino, a devenit definitiv francez. De aici vine mixul de influențe italiene pe care îl simți peste tot, în arhitectură, în gastronomie și în atmosfera generală.
Apoi au venit englezii. La jumătatea secolului al XIX-lea, aristocrația britanică a descoperit că Nisa era refugiul ideal pentru iernat, departe de ceața Londrei. În 1822, unul dintre ei a angajat muncitori locali pentru a construi o alee pietonală de-a lungul plajei,pe care localnicii au numit-o Promenade des Anglais (Promenada Englezilor). A fost, de fapt, una dintre primele investiții turistice în infrastructură de pe teritoriul Franței, iar astăzi e simbolul absolut al orașului, cei aproape șapte kilometri de faleză de-a lungul cărora se plimbă, în fiecare zi, mii de localnici, cicliști și îndrăgostiți.
Apropo de Promenadă, dacă vezi o clădire cu un dom roz, elegantă și ușor old school glam, ai ajuns la iconicul Negresco. Deschis în 1913, de către românul Alexandru Negrescu (sau Henri Negresco) hotelul nu e doar unul dintre cele mai cunoscute și luxoase hoteluri de pe coastă, și poate din Europa, ci este aproape ca un muzeu. A găzduit de-a lungul timpului artiști, membri ai familiilor regale și celebrități, iar lobby-ul său, cu candelabrul de cristal Baccarat și splendida colecție de artă, e o adevărată călătorie în timp. Chiar dacă nu stai aici, merită să intri pentru o cafea sau doar pentru a privi acel lobby.
M-am plimbat și pe străduțele cu case viu colorate din Vieux Nice, orașul vechi în care piețele, cum este Cours Saleya, miros a flori și a lavandă. Am urcat și Colline du Château, dealul pe care s-a aflat, până acum trei secole, vechea cetate a orașului, demolată la ordinul lui Louis al XIV-lea. Astăzi e un parc luxuriant, înfrumusețat cu o cascadă artificială și cu Turnul Bellanda, locul în care, se spune, compozitorul Hector Berlioz și-ar fi găsit inspirația pentru opera sa King Lear. De aici, priveliștea asupra întregului golf, Baie des Anges, e spectaculoasă, și mi-am lăsat gândurile să fugă departe. Nu știu cum este pentru localnici, dar pentru mine Nisa este aproape o stare de spirit, care se simte și se trăiește relaxat. Eleganța, culorile, marea, soarele blând și l’air bourgeois te fac să visezi frumos și să-ți dorești să mai rămâi.
Monaco, contrastul perfect între lux rafinat și viteză
Când am fost pentru prima oară la Nisa, acum câțiva ani, aveam în minte și o altă destinație, însă din pricina restricțiilor de la acea vreme, a trebuit să devin mai creativă. Am scris o scrisoare, da, din aceea clasică, cu pixul pe hârtie, cu plic și timbru, și am expediat-o la poștă către… Monaco. Practic, în felul acesta am lansat dorința și am așteptat momentul în care avea să devină realitate.
Și iată că, ani mai târziu, visul s-a materializat și am ajuns, pentru câteva ore, în Principat. Și tare, tare mult mi-a plăcut.
Unul dintre cele mai mici state din lume, definit prin luxul rafinat, dar și prin intensitatea cailor putere, Monaco este despre contraste: iahturi de milioane lângă străduțe liniștite, mașini de Formula 1 pe aceleași drumuri pe care te plimbi tu, și un vibe care spune clar că aici totul pare desprins dintr-o altă lume.
Povestea Principatului începe într-o noapte de ianuarie a anului 1297, când François Grimaldi (sau Francesco Grimaldi), poreclit Malizia, “Cel Rău”, a pătruns în cetatea Monaco îmbrăcat în veșminte de călugăr franciscan, urmat de o ceată de soldați deghizați la fel. Șiretlicul a funcționat, fortăreața a fost cucerită, iar de atunci, cu mici întreruperi, Casa de Grimaldi conduce neîntrerupt acest colț de stâncă deasupra Mediteranei, ceea ce face din ea una dintre cele mai longevive dinastii domnitoare din lume. Poate cel mai iubit și popular cuplu Grimaldi, care a ținut primele pagini ale revistelor multă vreme, a fost cel format din Prințul Rainier al III-lea și Prințesa Grace, adică actrița Grace Kelly.
Principatul, cu o suprafață de puțin peste doi kilometri pătrați, mai mic decât multe cartiere ale unui oraș obișnuit, este împărțit în câteva zone. Cea mai veche, Monaco-Ville, construită direct pe stâncă, păstrează aerul medieval și găzduiește Palatul Princiar, cu schimbarea gărzii care are loc, ca un ritual neclintit, în fiecare zi la amiază. Monte Carlo, în schimb, e definiția opulenței moderne. Numele său are o poveste aparte, căci zona se numea inițial Les Spélugues, și a fost rebotezată în 1866 în onoarea prințului Charles al III-lea, “muntele lui Carol”.
Cu siguranță, simbolul luxului, dar și unul dintre cele mai importante obiective turistice din Principat, este Casino de Monte-Carlo, o veritabilă capodoperă arhitecturală deschisă în 1863 de afaceriștii francezi François și Louis Blanc. A devenit rapid locul în care elitele Europei veneau să vadă și să fie văzute, iar de-a lungul deceniilor a apărut în trei filme din seria James Bond. Chiar dacă nu joci, merită să intri pentru decorurile spectaculoase sau măcar să-l admiri seara, când arată magnific. Un detaliu la care nu te-ai aștepta: cetățenii monegasci nu au voie să joace în propriul cazinou, lege care a rămas neschimbată de la înființarea acestuia.
O altă particularitate foarte interesantă este aceea că circuitul stradal al Monaco Grand Prix trece fix prin oraș. Dacă ești fan sau nu, e destul de wild să mergi pe aceleași străzi pe care, o dată pe an, aleargă monoposturile de Formula 1, la doar câțiva centimetri de fațadele clădirilor istorice. Ca să nu mai spun de plimbarea prin Port Hercule, printre iahturile care arată ca niște hoteluri plutitoare, ancorate la doi pași de Muzeul Oceanografic, fondat în 1910 de Prințul Albert I, supranumit “prințul navigator”.
Cred că Monaco este o experiență în sine, e ca o poartă larg deschisă către o lume care altfel pare greu de atins. Este despre cum e să trăiești, măcar pentru o zi, într-un loc unde normalul e… luxul.
Menton, orașul lămâilor și o poartă deschisă spre Italia
Dacă există un loc pe Riviera Franceză care pare făcut să încetinești ritmul și să respiri mai adânc, acela este Menton. Ascuns între Italia și Monaco, orășelul ăsta e un mix aproape perfect de influențe italiene, eleganță franceză și un vibe relaxat de vacanță care îți îngăduie să fii pe pace.
Menton a fost mult timp un punct de tranziție și a aparținut de-a lungul istoriei atât Casei de Savoia, cât și Franței. Abia în 1861, un an mai târziu decât Nisa, devine oficial parte din Hexagon. Tocmai mixul acesta istoric se vede azi în arhitectură, în limbajul local și în felul în care orașul își păstrează identitatea aparte, fiind, se spune, cel mai italian dintre orașele franceze, la doar un pas de graniță.
Un simbol important este Basilica Saint-Michel-Archange, care domină orașul vechi cu silueta sa barocă și îți oferă una dintre cele mai spectaculoase panorame asupra Mediteranei.
Ce m-a fascinat, de cum am început plimbarea prin Menton, a fost descoperirea că orășelul este faimos nu doar pentru clima sa extrem de blândă, ci și pentru… lămâi. Primele citrice au fost cultivate aici încă din 1341, iar de atunci Menton a devenit, treptat, cea mai nordică zonă din lume în care se cultivă lămâi la scară comercială, beneficiind de un microclimat unic, protejat de munți și încălzit de mare. Lămâile de Menton, “Citron de Menton”, au căpătat de altfel o indicație geografică protejată, fiind apreciate de bucătari francezi de renume pentru parfumul lor intens și coaja deosebit de aromată.
Tocmai această recoltă a inspirat, în 1928, un hotelier local să organizeze o mică expoziție de flori și citrice în grădina hotelului său. Succesul a fost atât de mare încât, un an mai târziu, evenimentul s-a mutat pe străzi, cu care decorate cu portocale și lămâi, iar în 1934 s-a născut oficial Fête du Citron, celebrul festival în care zeci de sculptori și sute de tone de citrice prind formă de animale, personaje din filme sau scene întregi din povești. Practic, un carnaval în galben, care atrage astăzi sute de mii de vizitatori în fiecare februarie. Ca să nu mai spun cât sunt de drăguțe toate suvenirurile care amintesc de citrice sau dulcețurile și mierea cu lămâie. Ce să mai, un spectacol pentru papilele gustative.
Apropo de gust și de gusturi, am trăit o experiență tare faină pentru că am ales să luăm prânzul au marché, am făcut conversație cu vânzătorii din piață, am degustat produse și apoi am luat la pas Vieux Menton, adică orașul vechi, cu străduțele sale înguste, casele colorate și vibe-ul acela atât de relaxat. Din partea veche a orașului, am pornit spre Promenade du Soleil și am admirat acea priveliște care îți taie respirația. Am privit pur și simplu marea și, cel puțin pentru câteva clipe, am uitat de toate grijile lumești.
Apropo, se ajunge foarte ușor și rapid de la Nisa la Menton cu trenul, în puțin peste treizeci de minute, iar priveliștile Rivierei sunt parte din experiență.
Èze, satul suspendat între cer și mare
Cred că am descoperit o cetate a zânelor sau un tărâm magic al unor ființe fantastice. Èze parcă ar fi desprins dintr-un basm, un loc în care timpul pare să se fi oprit, iar dacă ar fi o stare, aș descrie-o ca slow living cu vedere la Mediterană.
Cocoțat sus pe o stâncă, la peste 400 de metri altitudine, între Nisa și Monaco, sătucul acesta a fost, încă din Antichitate, un punct strategic disputat. Se crede că primele așezări au fost ridicate aici de fenicieni, urmate de greci și de romani. Fortificațiile pe care le putem admiria azi datează însă din Evul Mediu, fiind construite în jurul anului 1388, sub Casa de Savoia, tocmai pentru ca cetatea să fie mai ușor de apărat de pe înălțimea ei. Trei secole mai târziu, în plin Război pentru Succesiunea Spaniolă, trupele lui Louis al XIV-lea au dărâmat castelul, iar abia în 1860, prin vot al locuitorilor, Èze s-a alăturat definitiv Franței, în același an cu Nisa.
Străduțele labirintice și înguste, din piatră, sunt păstrate aproape intacte, iar vibe-ul e autentic, nealterat de forfota orașelor mari. Fără mașini, fără grabă, doar panorame splendide și multe povești sau scrisori de dragoste.
Unul dintre lucrurile care m-au fascinat este faptul că mare parte din cetatea medievală a fost transformată în hotel de lux, cunoscut în toată Europa. Nu puteam să ratez ocazia de a ciocni un pahar de vin pe terasa hotelului La Chèvre d’Or, unde panorama îți taie pur și simplu răsuflarea și parcă nici nu-ți vine să scoți telefonul, căci simți mai degrabă să fotografiezi totul cu ochii minții. Numele hotelului, “Capra de aur”, vine de la o legendă ce vorbește despre o comoară ascunsă de invadatorii sarazini, păzită de o capră de aur. Tot pe aici, regizorul Alfred Hitchcock a filmat în 1955 pelicula To Catch a Thief, cu nimeni alta decât Grace Kelly în rolul principal, viitoarea prințesă de Monaco, parcă pentru a lega, fără să vrea, încă o dată povestea Èze-ului de cea a Principatului vecin. Filosoful Friedrich Nietzsche, la rândul lui, a urcat ani la rând cărarea care îi poartă astăzi numele, spunând că aici, între cer și mare, a găsit inspirația pentru Așa grăit-a Zarathustra.
Èze nu e un loc în care “ai ce face” în sens clasic. E un loc pe care îl simți. Încet, cu pauze dese și multe momente în care doar te oprești și privești peisaje ce par desprinse dintr-un tablou celebru.
Pont de călător
Și ca să vă dau și câteva ponturi de călătorie, dincolo de poveștile despre istorie și obiective turistice de bifat neapărat, vă recomand să folosiți Nisa drept bază, exact cum am făcut și eu. Orașul are aeroport propriu, al doilea cel mai aglomerat din Franța, și e perfect conectat la restul Rivierei prin trenuri rapide și frecvente. De aici, Monaco se află la doar douăzeci de minute cu trenul, iar Menton la puțin peste treizeci, iar priveliștile de pe traseu, cu marea sclipind printre stânci, sunt ele însele un motiv să faci drumul, nu doar un simplu mijloc de a ajunge dintr-un punct în altul.
Pentru Èze, lucrurile sunt puțin diferite, fiindcă satul nu are gară proprie chiar în vârf. O variantă simplă este să iei autobuzul direct din Nisa, însă e musai să te informezi înainte, totuși, căci are intervale ale anului în care nu funcționează. Drumul durând între treizeci și cincizeci de minute, în funcție de trafic. Sau poți lua trenul din Nisa și cobori la gara Èze-sur-Mer și urci apoi spre cetate. Apropo, există și serviciile de ride-sharing, o metodă excelentă de a ajunge în vârf în condiții super faine.
Aș mai adăuga că, dacă vrei să te bucuri de Rivieră fără căldura sufocantă și fără valurile de turiști din timpul verii, primăvara și începutul toamnei sunt anotimpurile perfecte. Și, indiferent de oraș, rezervă-ți timp să te plimbi fără hartă, măcar o oră în fiecare loc. Riviera Franceză nu se vizitează în grabă, ci se descoperă încet, ca o scrisoare pe care o citești cu voce tare, savurând fiecare propoziție.
“Riviera Franceză e o colecție de stări pe care le porți cu tine multă vreme după ce te-ai întors acasă. Riviera se trăiește, ca o scrisoare de dragoste scrisă în lumină, în piatră și în sare de mare.”
Dacă ți-a plăcut povestea mea, împărtășește-o și cu prietenii tăi pasionați de călătorii și istorisiri pentru suflet. Te aștept și pe platformele mele de social media. Aaah și nu uita să-ți transformi viața într-o poveste frumoasă!
