Republica Moldova – dincolo de Prut, acasă. O călătorie prin timp și identitate
”Cred că oamenii sunt plămădiți din aluatul poveștilor… povești pe care le spunem și le ascultăm și care au menirea să ne asigure supraviețuirea. Pentru că ne definim și ne trăim scopul prin experiențe pe care le viețuim și prin amintiri care rămân cu noi, despre locuri, semeni, gusturi și despre toate formele văzute și nevăzute din care este compusă viața.
Scriu aceste rânduri, tocmai pentru că vreau să împărtășesc cu voi experiențele pe care le-am trăit și de care m-am bucurat, în călătoria mea peste Prut.
Pentru că și poveștile despre frați despărțiți, despre istorii comune, limbă și obiceiuri, merită să primească toată atenția, poate sub forma unei reconcilieri, a unui arc peste timp. Și dacă n-ar fi existat o graniță convențională, cu siguranță nu aș fi simțit când am trecut dincolo de Moldova noastră, peste Prut, căci pământul străbunilor încă vorbește aceeași limbă. Dar, zic să începem acest periplu, care m-a purtat prin Hîncești, Căpriana, Chișinău, Orheiu Vechi, Tiraspol și Tighina, dar și pe la minunatele crame Chateau Vartely și Mileștii Mici, unde am degustat niște vinuri medaliate și am ascultat povești încântătoare despre binecuvântata viță de vie.
conacul manuc bei din hîncești – povestea celui mai bogat om din balcani
Odată ce am trecut granița pe la Albița, prima oprire făcută în Republica Moldova, alături de prietenii de la Nomadi Experience, a fost la reședința unui personaj pitoresc, un nume cu rezonanță și pentru târgul Bucureștilor de Secol XIX, și anume Manuc. Iată că există oameni a căror viață ar fi suficientă pentru zece romane bune, și Manuc Bei Mârzaian este cu siguranță unul dintre ei. Negustor și diplomat de origine armeană, născut la Rusciuk (adică Ruse) în 1769, Manuc a reușit performanța rară de a fi iubit și respectat deopotrivă de turci, ruși și români, o acrobație politică și umană de o măiestrie deosebită, posibilă poate doar într-o epocă în care lumea se afla la intersecția dintre violență și oportunitate.
Se spune că a fost cel mai bogat om din Balcani la vremea sa. A deținut hanuri și moșii, a mijlocit tratate de pace, a navigat cu abilitate între imperiile care se înfruntau pe pământurile românești. La București, Hanul lui Manuc, devenise deja în epocă un pol al ospitalității și afacerilor. Dar viața sa de aventurier l-a purtat mai departe: după Războiul Ruso-Turc din 1806–1812, Manuc fuge din Capitală, se oprește o vreme la Sibiu, apoi se mută cu familia la Chișinău, în Basarabia țaristă, unde cumpără cu 300.000 de lei de aur moșia Hîncești.
Moare în 1817, în împrejurări neclare (accident de călărie, spun unii; otravă turcească pentru trădare, bănuiesc alții) înainte de a apuca să ridice vreun edificiu pe moșia cumpărată la Hîncești. Conacul îi va purta numele, dar va fi clădit de urmașii săi. Fiul Murat a pus temeliile, iar nepotul Grigore a finalizat lucrările între 1858 și 1861, ridicând un ansamblu în stil neoclasic francez de o frumusețe uimitoare.
Astăzi, Complexul istorico-arhitectural Manuc Bei din Hîncești este un monument înscris în Registrul Monumentelor Culturale ale Republicii Moldova. Restaurat între 2013 și 2015 cu fonduri europene, palatul a renăscut din ruine.
Complexul cuprinde mai multe edificii: Palatul Princiar cu interioarele sale decorate în patru stiluri (armenesc, turcesc, moldovenesc și european), Castelul de Vânătoare proiectat în 1881 de arhitectul Alexandru Bernardazzi, Casa Vechilului, Clădirea Contesei, Turnul de Veghe și galeriile subterane care se extind, spun legendele, pe sub întreaga localitate Hîncești. Am coborât în aceste galerii și am înțeles imediat de ce povestea comorilor îngropate de Manuc Bei a supraviețuit atâtor generați: întunericul lor are ceva din farmecul misterelor nesoluționate.
Palatul găzduiește astăzi săli de muzeu, o bibliotecă și spații pentru evenimente, iar vizitatorii au parte de un tur ghidat care îmbină istoria cu anecdota, singura formulă potrivită pentru o viață ca cea a lui Manuc Bei.
mănăstirea căpriana – spiritualitate și istorie profundă a moldovei
Am ajuns la Mănăstirea Căpriana după-amiază, când soarele se îndulcise deja și lumina filtra printre coroanele copacilor cu o grație care părea că aparține altui timp. Și cumva, da, Căpriana aparține altui timp, unul al credinței așezate, al liniștii deliberate, al pietrei care a văzut secole trecând.
Situată la aproximativ 40 de kilometri de Chișinău, în ținutul deluros ce purta cândva numele de Codrii Lăpușnei, mănăstirea este una dintre cele mai vechi și mai importante din republică. Ctitorită în secolul al XV-lea, în perioada domniei lui Alexandru cel Bun, ea a trecut prin incendii, distrugeri și renașteri, dar și-a păstrat pe tot parcursul istoriei rolul de centru spiritual și cultural al acestor locuri.
Există trei biserici pe teritoriul mănăstirii. Cea mai veche dintre ele, Biserica Adormirea Maicii Domnului, datează din veacul al XVI-lea și poartă în pereții ei urmele unei istorii pline de tumult. Am intrat cu smerenie, am aprins o lumânare și am stat câteva minute în tăcere. Sunt momente în care nu mai ești turist. Ești pur și simplu om, în fața misterului de nepătruns al Vieții. În 1840 a fost ridicată o a doua biserică a mănăstirii, cu hramul Sfântul Gheorghe, iar în 1903 o a treia biserică „de iarnă”, cu hramul Sfântul Nicolae.
Împrejurimile mănăstirii sunt o revelație în sine. În întregul complex monastic domnește o liniște binecuvântată, iar plimbarea pe potecile umbrite, este exact genul de experiență care te reîncarcă și te aduce în prezent, departe de toate zgomotele lumii moderne. Căpriana este genul acela de loc ce îți returnează ceva ce nu știai că ai pierdut.
chișinău – capitala care te surprinde
Am ajuns în capitală pe înserat, iar orașul ne aștepta cu porțile deschise, în ciuda unei ploi năprasnice care se abătuse peste Chișinău. Dar, curcubeul de după ploaie parcă a făcut totul și mai frumos. Chișinăul este genul acela de oraș care îți cere timp. Nu se dezvăluie dintr-o privire, nu te copleșește cu grandoare la primul colț de stradă, dar dacă ai răbdare și curiozitate, îți oferă ceva cu mult mai prețios: autenticitate.
Primul lucru care m-a izbit a fost aerul acela particular al orașului: un amestec de clădiri cu farmec european, erudit, apoi acel socialism architectural brutal, dar și o energie proaspătă, bulevardele largi și terasele pline de forfotă. Chișinăul are un ritm propriu, nici grăbit, nici adormit, ci undeva la granița dintre nostalgie și aspirație.
Centrul orașului gravitează în jurul Bulevardului Ștefan cel Mare și Sfânt, principala arteră, mărginită de clădiri impunătoare, parcuri îngrijite și câteva repere culturale de neratat. Catedrala Nașterii Domnului, cu arcul ei de triumf și grădinile din față, este un loc de oprire obligatorie, la fel cum este și Teatrul National Mihai Eminescu, un edificiu elegant care vorbește despre vocația culturală a orașului.
Seara, orașul se transformă. Restaurantele și cafenelele din centru se animă, iar bucătăria moldovenească îți adduce aminte că mâncarea este și ea un fel de limbă maternă, una pe care o înțelegi înainte să o fi învățat.
orheiul vechi – acolo unde timpul stă în loc
Dacă ar exista un loc în Republica Moldova care să concentreze în sine toate straturile istoriei, spiritualității și peisajului natural, acela ar fi, fără nicio îndoială, Orheiul Vechi. La câțiva zeci de kilometri de Chișinău, urmând un drum care te scoate treptat din cotidian, se deschide o altă lume.
Complexul muzeal natural Orheiul Vechi este o rezervație arheologică și peisagistică unică, în care meandrele râului Răut au sculptat de-a lungul mileniilor un tablou de o frumusețe care îți taie respirația. Stânci de calcar alb se înalță abrupt deasupra apei, iar în interiorul lor, săpate de mâna călugărilor, se află chili rupestre care datează din secolul al XIII-lea. Mănăstirea rupestră, cu micuța ei biserică tăiată în piatră, este unul dintre cele mai emoționante locuri pe care le-am văzut vreodată.
Când am urcat pe platou și am putut admira pe deplin priveliștea, am înțeles de ce oamenii au ales tocmai acest loc pentru rugăciune și contemplare, căci aici liniștea este o binecuvântare rară. Este genul de peisaj care te face să păstrezi tăcerea, să respiri adânc și să simți că ești parte din ceva mult mai mare decât tine.
tiraspol – povestea de dincolo de nistru
Recunosc că am privit cu multă curiozitate, dar și cu o doză sănătoasă de emoție, spre Tiraspol. Capitala Transnistriei, teritoriu autoproclamat, nerecunoscut internațional, care funcționează ca o entitate separată cu propria monedă, propriile autorități și propriul ritm al vieții, este, fără exagerare, una dintre cele mai fascinante și mai insolite destinații din Europa.
Trecând peste Nistru, ai senzația că faci un salt în timp. Monumentele sovietice sunt impecabil conservate. Statuia lui Lenin din fața Sovietului Suprem te întâmpină cu aceeași fermitate cu care a făcut-o de decenii, tancul T-34 de pe soclul lui din centrul orașului pare că tocmai s-a oprit dintr-o altă epocă, iar clădirile administrative cu ornamentele lor proletare emană o austeritate care, paradoxal, fascinează.
Tiraspol nu este un muzeu în aer liber cu premeditare, dar îți dă senzația că așa ar fi fost construit. Totuși, este un oraș viu, cu oameni care merg la piață, cu cafenele unde își petrec timpul liber și ascultă muzică, cu copii care aleargă în parcuri. Această coexistență între un decor din altă eră și o viață pulsând contemporan este tocmai ceea ce îl face atât de inedit și interesant.
Cetatea Tighina
Dar dincolo de muzeul viu al propagandei sovietice, Tiraspol ascunde în apropiere Tighina, adică orașul de pe malul drept al Nistrului care se află tot sub administrarea transnistreană. Una dintre cele mai vechi și mai încărcate de istorie cetăți din spațiul moldovenesc este Cetatea Tighina.
Atestată documentar pentru prima oară în 1408, în timpul lui Alexandru cel Bun, Tighina era atunci o importantă vamă și trecătoare comercială pe Nistru. Ștefan cel Mare a înălțat aici, în secolul al XV-lea, o cetate de pământ și lemn, mai precis o palancă menită să apere vadul de incursiunile tătare. Era o construcție modestă ca formă, dar strategică prin poziție, ridicată tocmai acolo unde apa Nistrului marca granița dintre lumile aflate în tensiune permanentă.
În 1538, sultanul Suleiman Magnificul cucerește cetatea și o transformă radical. Construită în piatră după proiectul marelui arhitect Sinan (același care a ridicat moscheea Süleymaniye la Istanbul) cetatea capătă dimensiunile și înfățișarea unui bastion european de anvergură: un ansamblu cu plan patrulater neregulat, ziduri masive de calcar și cărămidă, 10 bastioane de artilerie, 11 turnuri și 6 porți, înconjurate de un șanț adânc. Turcii îi schimbă și numele în Bender, cuvânt persan care înseamnă port, trecătoare fluvială, dar moldovenii nicicând nu îi vor spune altfel decât Tighina.
Miron Costin scria cu durere că după cucerire s-a întunecat cetatea Tighinei. Și totuși, cetatea nu a fost niciodată cucerită cu forța nici de moldoveni, nici de cazaci, nici de trupele lui Mihai Viteazul care au asediat-o. A rezistat tuturor, trecând din mână în mână mai degrabă prin tratatele de pace decât prin asalturi. Între 1705 și 1707, domnitorul Antioh Cantemir, adus de turci să supravegheze lucrările, a lărgit și modernizat cetatea, coborând el însuși printre meșteri și ridicând pietre cu mâinile sale, după cum povestesc cronicile.
Astăzi, Cetatea Tighina poate fi vizitată și găzduiește un muzeu cu exponate medievale și, mai puțin inspirat, unul cu instrumente de tortură – o atracție de gust îndoielnic, dar frecventată de turiști. Ceea ce rămâne cu adevărat impresionant este silueta cetății văzută dinspre Nistru și panorama care se deschide de pe turnurile sale: râul, malurile joase, liniștea aceea apăsată a unui loc care a văzut prea multă istorie.
Un pont important: pentru a vizita Transnistria și implicit Cetatea Tighina, ai nevoie de pașaport și de o declarație la intrare. Procedura este simplă, dar nu uitați de ea. Nu este nevoie de viză, dar prezența documentelor este obligatorie.
chateau vartely – vinul ca poveste și identitate
Nu poți vorbi despre Republica Moldova fără să vorbești despre vin. Iar când vorbești despre vin moldovenesc la cel mai înalt nivel, ajungi inevitabil la Château Vartely, una dintre cele mai reprezentative și mai apreciate crame din țară.
Situată în apropierea orașului Orhei, crama Vartely se întinde pe un domeniu de zeci de hectare de viță-de-vie, cultivate pe terenuri cu o vocație viticolă de secole. Am ajuns acolo la ceasul prânzului și am fost întâmpinată cu acea combinație perfectă de profesionalism și caldură specific moldovenească. Am făcut un tur al domeniului, o plimbare printre butoaiele de stejar din beciuri și, desigur, o degustare care mi-a confirmat că vinul de aici este o veritabilă declarație de identitate, care încântă toate simțurile.
Vartely produce o gamă variată de vinuri, de la soiuri internaționale – Cabernet Sauvignon, Merlot, Chardonnay – până la soiuri autohtone mai puțin cunoscute, dar cu totul remarcabile, precum Feteasca Neagră sau Rara Neagră. Am descoperit că vinurile roșii moldovenești au o personalitate distinctă, o tanitate echilibrată și un fruct bogat care te cuceresc fără presiune, pur și simplu prin gustul aparte.
Crama dispune și de facilități pentru vizitatori, ceea ce face ca turismul să fie chiar înfloritor în zonă. În perimetru există un restaurant, spații de cazare, terasă cu vedere spre podgorie, elemente ce fac din Chateau Vartely o destinație completă pentru un weekend enoturistic. Eu m-am întors acasă cu câteva sticle alese cu grijă și cu convingerea că vinul Vartely este, de fapt, o scrisoare de dragoste trimisă din pământul Moldovei.
mileștii mici – cea mai mare comoară subterană a moldovei
Dacă Vartely este elegantă și modernă, Mileștii Mici este legendară. Literalmente. Cu aproximativ 200 de kilometri de galerii subterane, această cramă deține recordul mondial Guinness pentru cea mai mare colecție de vinuri din lume – aproape două milioane de sticle, o cifră care îți stârnește imaginația și te duce cu gândul la milioanele de povești care se scriu în galeriile subterane.
Galeriile de la Mileștii Mici au fost săpate în calcarul moale al dealurilor din sudul Chișinăului și transformate, după 1969, în cel mai impresionant depozit de vin din lume. Temperatura constantă de 12-14 grade și umiditatea stabilă fac din aceste tuneluri un mediu perfect pentru maturarea vinului, iar atmosfera de acolo, cu lumânările care flutură în dreptul rafturilor interminabile de sticle, este una dintre imaginile pe care nu le vei uita ușor.
Vizita se face cu mașina sau cu microbuzul cramei, pur și simplu pentru că distanțele din interior sunt prea mari pentru a fi parcurse pe jos. Mergând pe aleile largi ale galeriilor, cu pereții de piatră aplecați deasupra ta și cu sticlele numărând decenii de vârstă de-o parte și de alta, ai senzația că ești într-un film. Un film bun, lent, cu un final fericit la masa de degustare.
Vinurile de la Mileștii Mici sunt produse din soiuri clasice și autohtone, iar colecția vintage – cu sticle din anii ’60, ’70 și ’80 – este un tezaur oenologic de neprețuit. Concluzia după degustare: Moldova are tot ce îi trebuie să fie pe harta marilor destinații viticole ale lumii.
pont de călător
Republica Moldova este mai accesibilă decât pare. Din România, poți ajunge cu mașina sau cu autocarul, trecând prin punctele de frontieră de la Albița sau Sculeni. Procedura este simplă și rapidă pentru cetățenii europeni. Există și curse aeriene spre Chișinău din mai multe orașe europene, inclusiv București.
Moneda locală este leul moldovenesc (MDL), iar prețurile sunt, în general, mai mici decât în România, ceea ce face călătoria accesibilă fără să faci rabat la calitate. Cazarea variază de la pensiuni rustice și B&B-uri cu personalitate, până la hoteluri de patru stele în centrul Chișinăului.
Cea mai bună perioadă pentru a vizita Moldova este mai-iunie sau septembrie-octombrie, când podgoriile sunt în plină activitate, natura este generoasă și temperaturile sunt prietenoase. Vara poate fi foarte caldă, dar și plăcută dacă ești pregătit.
Nu pleca fără să guști: zeama (supa tradițională cu tăiței de casă), plăcintele moldovenești cu orice umplutură poftești și, bineînțeles, un pahar de vin local. Ospitalitatea moldovenilor este proverbială. Dacă ești invitat la masă, înseamnă că ai câștigat ceva mai prețios decât orice obiectiv turistic.
Moldova m-a surprins. Nu prin grandoare, ci prin profunzime. Nu prin spectacol, ci prin autenticitate. Este o țară care îți cere să încetinești, să privești frumusețile naturii din jurul tău, acele pământuri vechi cu istorii despre frați despărțiti de Prut, să te bucuri de vinul din pahar și de chipul omului de lângă tine.
“Republica Moldova este și o țară care te face să îți pui întrebări despre identitate, despre ce înseamnă să aparții unui loc, despre cum istoria poate despărți oameni care vorbesc aceeași limbă și cântă aceleași cântece. Și tocmai aceste întrebări, cred eu, sunt cele mai valoroase suveniruri pe care le poți aduce acasă dintr-o călătorie.”
Dacă ți-a plăcut povestea mea, împărtășește-o și cu prietenii tăi pasionați de călătorii și istorisiri pentru suflet. Te aștept și pe platformele mele de social media. Aaah și nu uita să-ți transformi viața într-o poveste frumoasă!
